Ca un preludiu la concertul nostru din 8 martie, am fost rugată să vă scriu despre viața cotidiană a instrumentiștilor, care își desfășoară activitatea în Instituția Operei. Chiar de la început țin să subliniez cuvăntul de ”activitate”, căci nu o pot numi muncă. Nu pentru faptul că nu ar fi, ci pentru altceva. Aș dori să mă abțin de la cuvinte grandioase, cum ar fi vocația. Undeva între aceste două expresii ar fi acel ceva, care ne caracterizează pe noi. Sper, ca până la sfârșitul gândurilor expuse, să găsesc expresia adecvată.
E un lucru cunoscut faptul că meseria de muzician ( cu foarte puține excepții) se începe în fragedă copilărie, în jurul vârstei de șapte ani. Nu pentru că noi am avea capacități mai diminuate, și ne trebuie chiar 12, 15 ani pentru a desluși tainele muzicii. Nu, nicidecum. Această activitate este deosebit de complexă, din punct de vedere emoțional, mental, spiritual și fizic, și îmbinarea acestora necesită calitatea de perspectivă a Timpului. La orice instrument se poate cânta în câțiva ani. Dar, pentru a înțelege muzica, a simți instrumentul, și a deveni parte din el, pentru a putea crește împreună cu el, și prin el, se poate reuși doar cu răbdare, consacrare și devotament. Da, nu am scris greșit. Intrumentul este personificat...
Dacă ceva poate fi numit muncă în domeniul nostru, asta ar fi studiul. Prin aceasta se înțelege „antrenamentul„ zilnic, când se învață o piesă nouă, sau pur și simplu menținerea în formă atât technic, cât și muzical. În acest interval de timp ne „luptăm” cu intsrumentul nostru pentru a ajunge la o ”coaliție”, repetăm până se așază piesa, și până ne simțim familiari cu sonoritatea. Mă folosesc cu bucurie de această ocazie, și doresc să vă povestesc despre legătura strânsă ce o avem cu materia vie: instrumentul. Este un sentiment aparte, excepțional cum interacționăm între noi. Sonoritatea instrumentului este întotdeauna în concordanță cu starea de spirit pe care o avem atunci când o abordăm. Calitatea vie a lor râspunde exact la starea emoțională în care ne aflăm. Oricât de incredibil ar fi, sonoritatea instrumentelor noastre reacționează chiar și la starea vremii. De exemplu, sunetul viorii este ca un nas înfundat în zilele cu ploaie...
Atunci când a depășit momentul de exersare, un orchestrant este pregătit pentru a începe repetițiile. Aici, dirijorul, orchestra, corul,soliștii sunt pregătiți pentru a împleti împreuna cel mai complex gen muzical: spectacolul de operă. Poate, creația este cuvântul magic, caracteristic. De fiecare dată, noi, recreăm o capodoperă. Nu există două spectacole identice! Atmosfera, sentimentele, sonoritatea sunt întotdeauna difeite. E un miracol. Aceeași partitură, și totuși o nouă creație, de fiecare dată, necontenit. Oare, chiar nu te poți sătura, nu te poți plictisi niciodată? Dacă doresc să răspund sincer , și eu asta vreau, atunci: ba da! Ne plictisim câteodată, ajungem la o saturație de oboseală, ca în orice meserie. Dar, renașterea, forța nouă, poate totuși la muzicieni apare mai ușor. Căci atunci când te îmbrățișează o melodie Pucciniană, când prin muzică ne identificăm cu un anumit personaj, când ne îndrăgostim cu Traviata, sau când ne apasă vântul necruțător al morții, ca și pe Madama Buttefly, deja se întâmplă în noi metamorfoza: apatia dispare, și creația reînvie! Se reînnoiește în noi o calitate aprofundată în copilărie: arta.
Atunci când după un spectacol ne privim in ochi, colegial, știm că nimic nu a fost degeaba! Fiecare oră studiată, fiecare repetiție obositoare și-a avut rostul. Nimic nu ne poate copleși cu mai mare extaz, decât liniștea profundă de dinaintea aplauzelor. În acele fracțiuni de secunde, aerul înmiresmat ne dovedește: s-a înfăptuit o creație! Cel pentru care am cîntat, publicul nostru drag, a perceput intenția noastră.
La sfârșit, doresc să vă spun doar atât: și noi, muzicienii, suntem oameni obișnuiți, cu probleme cotidiene. Ne creștem copiii, ne ocupăm de părinți, gătim, spălăm, ne îmbolnăvim, ne vindecăm, ca tot omul. Poate doar timpul, la noi, este perceput puțin altfel: uneori este scurt, alteori mai prietenos. Jonglăm cu el, ca toată lumea. Somnul ne este lin, și silențios, căci ne învăluie amintirea melodiilor fine.
